Acum ceva timp am aflat întâmplator de această locație, o pensiune cu restaurant, aflată pe un vârf de deal în zona Moeciu, așa ca am decis să încerc să ajung acolo și să văd ce potențial are zona pentru fotografie. Drumul de acces este puțin mai dificil, fiind un drum de munte, neasfaltat, cu denivelări, pietre, noroaie, este recomandat accesul cu o mașină cu gardă mai ridicată, dar cu puțină grijă se poate face cu orice mașină.
Am ajuns foarte aproape de ora apusului, cam la limită cei drept, lumina de final de zi scăldând deja crestele munților Bucegi. Mi-am dat seama că nu mai am mult timp la dispoziție, soarele urmând să coboare prea mult sub linia orizontului, pierzând astfel ce e mai important într-o fotografie de pesisaj, evident, o lumină de calitate.
Am parcat repede mașina, am întins trepiedul direct acolo în parcare, lângă mașină, am scos repede camera foto din rucsac și m-am apucat să trag câteva cadre. Deja aveam compoziția în minte din momentul în care parcam mașina. Cred că era pe cât se poate de evidentă, puțin cer banal, o bucată interesantă din creasta munților Bucegi, plus ceva din dealurile verzi de la baza muntelui. Planul era să ajung puțin mai sus, pe dealul de lângă Amfiteatrul Transilvania, unde teoretic este și un punct de belvedere mai interesant. Dar nu mai aveam timp, riscam să ratez lumina și să mă întorc acasă cu mâna goală.
Cu inima împăcată că am cel puțin un cadru bun, am aruncat camera foto în rucsac și am început să urc spre punctul de belvedere. Oarecum grăbit ca să mai prind câțiva stropi de lumină pe creasta munților, m-am luptat cu urcușul ăla care părea că nu se mai termină, deși, de jos din parcare părea să fie mult mai ușor. Ajuns sus, am încercat să mai prind câteva cadre, dar oarecum nemulțumit de ce oferea noua perspectivă, de acolo, din vârful dealului. În scurt timp, mama natură a decis că m-am bucurat suficient de lumina minunată de la apus, și parcă, așa în ciudă, a tras soarele de pe cer, sub linia orizontului. Lumina aia frumoasă s-a scurs toată de pe munte, a dispărut, iar o dată cu ea și orice altă șansă de a mai fotografia ceva. Am mai încercat câteva cadre, alte subiecte din zona, dar fără lumină nu avea nici un rost.
Mi-am îndreptat teleobiectivul spre restaurantul de la Amfiteatrul Transilvania, m-am gândit că dacă tot am ajuns acolo, să fac și o fotografie banală cu restaurantul, mai mult așa, să le arat prietenilor pe unde am mai fost. Nu mare mi-a fost uimirea să vad pe ecranul aparatului un cadru învăluit într-o lumină albastră, rece, saturată. Imediat m-am uitat la setarea de white balance, m-am gândit că sigur am schimbat ceva din greșeală, dar totul părea să fie ok. Totuși, mi-am dat seama că restaurantul este așezat în umbra dealurilor din zonă, deci era de așteptat ca lumina să fie mai rece. In plus, mă apropiam de partea aia a zilei, cu blue light, când soarele coboară sub orizont.
În cele din urmă, a fost o idee bună să urc până aici și să profit de ce mi-a oferit natura. Am reușit să obțin cel putin o fotografie de care sunt mulțumit, poate chiar două.
